Internare medicală nevoluntară. Admisibilitatea cererii și efectele renunțării spitalului
Sentința civilă nr. 1373/2025 din 30 septembrie 2025, pronunțată de Judecătoria Miercurea
Cuvinte-cheie: Judecătoria Miercurea Ciuc, sentința civilă nr. 1373/2025, internare medicală nevoluntară, Legea nr. 487/2002, sănătate mintală, contencios civil.
a) Situația de fapt
Pe rolul Judecătoriei Miercurea a fost înregistrată cererea formulată de o unitate medicală specializată în psihiatrie, prin care s-a solicitat autorizarea internării medicale nevoluntare a unei persoane adulte, identificată în dosar ca pacientul X.Y.
Potrivit raportului medical întocmit în baza art. 56 alin. (1) din Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice, pacientul prezenta manifestări psihotice severe, cu halucinații și episoade de violență spontană. Medicul psihiatru curant a apreciat că starea de sănătate a pacientului îl face periculos atât pentru propria integritate, cât și pentru cei din jur.
În temeiul art. 62 alin. (1) din Legea nr. 487/2002, spitalul a sesizat instanța de judecată pentru confirmarea măsurii internării nevoluntare. Cererea era motivată de faptul că pacientul refuzase în mod constant tratamentul și că, fără internare, exista un risc iminent de agravare a stării psihice și de producere a unor fapte antisociale.
Ulterior, chiar înainte de termenul de judecată, spitalul a depus la dosar o cerere de renunțare la judecată, arătând că pacientul a acceptat voluntar tratamentul și că nu mai sunt îndeplinite condițiile legale pentru menținerea solicitării de internare nevoluntară.
b) Hotărârea primei instanțe
Prin Sentința civilă nr. 1373/2025 din 30 septembrie 2025, Judecătoria Miercurea a luat act de renunțarea spitalului la judecată și a respins cererea de autorizare a internării medicale nevoluntare ca rămasă fără obiect.
Instanța a analizat cadrul normativ incident și a constatat că, potrivit art. 63 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, internarea nevoluntară trebuie autorizată de instanță numai atunci când există probe clare că pacientul reprezintă un pericol pentru sine sau pentru societate și refuză tratamentul. În lipsa acestor condiții, internarea nu se justifică.
Având în vedere că unitatea medicală și-a retras cererea, iar pacientul acceptase să urmeze tratamentul în mod voluntar, instanța a apreciat că lipsește interesul actual în promovarea acțiunii, motiv pentru care a luat act de renunțare, conform art. 406 alin. (1) C.pr.civ.
c) Argumentele instanței
Judecătoria Miercurea a detaliat considerentele care au fundamentat soluția adoptată.
În primul rând, instanța a reținut că internarea medicală nevoluntară constituie o măsură de excepție, ce limitează dreptul fundamental la libertate individuală, garantat de art. 23 din Constituție și de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Orice restrângere a libertății trebuie să fie justificată de o necesitate stringentă și să respecte principiul proporționalității.
În al doilea rând, tribunalul a arătat că Legea nr. 487/2002 prevede proceduri stricte: evaluarea de către doi medici psihiatri, sesizarea instanței în termen de 24 de ore și confirmarea de către judecător. Aceste garanții sunt menite să prevină abuzurile și să asigure respectarea drepturilor pacienților.
Instanța a subliniat că, în momentul depunerii cererii de renunțare, nu mai erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 62 și art. 63 din Legea sănătății mintale. Pacientul a acceptat tratamentul, ceea ce exclude caracterul nevoluntar al măsurii. În lipsa unui pericol actual și concret, internarea forțată nu mai putea fi dispusă.
De asemenea, Judecătoria Miercurea a făcut trimitere la art. 406 alin. (1) C.pr.civ., potrivit căruia reclamantul poate renunța la judecată în orice stare a procesului, iar instanța ia act de această manifestare de voință, cu efectul stingerii litigiului.
Argumentând pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a arătat că internarea psihiatrică nevoluntară trebuie să se bazeze pe un diagnostic medical clar, pe o stare psihică ce justifică privarea de libertate și pe necesitatea tratamentului. Or, odată ce pacientul și-a exprimat acordul pentru tratament, măsura privativă de libertate și-a pierdut justificarea.
d) Soluția instanței
Prin Sentința civilă nr. 1373/2025, Judecătoria Miercurea a dispus respingerea cererii ca rămasă fără obiect, luând act de renunțarea unității medicale la solicitarea de autorizare a internării nevoluntare.
Hotărârea a confirmat principiul că internarea medicală nevoluntară are un caracter excepțional și nu poate fi menținută în lipsa unor dovezi clare privind pericolul reprezentat de pacient.
De asemenea, instanța a subliniat că rolul judecătorului este acela de a garanta respectarea drepturilor fundamentale și de a preveni internările abuzive. Prin soluția pronunțată, Judecătoria Miercurea a arătat că măsurile privative de libertate trebuie justificate de împrejurări obiective și actuale, iar renunțarea spitalului la cerere, coroborată cu acordul pacientului pentru tratament, înlătură interesul procesual.
Hotărârea rămâne un reper în practica judiciară privind aplicarea Legii nr. 487/2002, întrucât reafirmă echilibrul necesar între protecția societății și respectarea libertății individuale a persoanelor cu tulburări psihice.